I.
DREPTUL DE RETENȚIE AL LOCATARULUI ÎN NOUL COD CIVIL
1.
Definiția dreptului civil
1.1.Expresia “drept civil” se
foloseşte cu mai multe înţelesuri: ramură de drept, ştiinţă, materie de studiu,
drept subiectiv civil. Ca ramură de drept, dreptul civil este un ansamblu de
norme juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale
dintre persoane, ca subiecte de drept civil, care se află pe poziţie de
egalitate juridică.
1.2. Poziţia de egalitate juridică
a subiectelor de drept civil este consacrată legislativ în cuprinsul art. 30
din Codul civil, cu privire la capacitatea civilă: „Rasa, culoarea,
naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea
sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o
categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială,
gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă
asupra capacităţii civile.” Nota marginală a articolului este “Egalitatea
în faţa legii civile”.
Raporturile de drept civil sunt
caracterizate de poziţia de egalitate juridică a părţilor, metodă de
reglementare pentru care legiuitorul a optat. Egalitatea părţilor este juridică,
nu economică.
Egalitatea în faţa legii civile
izvorăşte din neluarea în considerare a unor deosebiri dintre subiectele de
drept în privinţa capacităţii civile de folosinţă, adică în privinţa
aptitudinii lor de a fi titulari de drepturi şi obligaţii civile.
Nu sunt luate în considerare:
rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul
sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică,
sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea,
originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară.
1.3. Dreptul civil, ramură a
dreptului privat, conţine normele juridice referitoare la raportul juridic
civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă, persoane, familie, bunurile
şi drepturile reale în general, obligaţiile civile, contracte, moşteniri,
precum şi la impactul elementelor de extraneitate asupra acestor relaţii. Obiectul
dreptului civil este constituit de raporturi care au o expresie bănească,
numite raporturi patrimoniale, şi raporturi nepatrimoniale.
2.
Definiție și reglementare drept de retenție a locatarului
1.1. Definiția dreptului de retenție
În doctrină, dreptul de retenţie a fost definit ca fiind acel
drept real ce conferă creditorului, în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire
sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în
stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor
al lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui, în
legătură cu lucrul respectiv. De asemenea, s-a arătat că de obicei creanţa
retentorului constă în sumele cheltuite cu păstrarea, întreţinerea ori cu
îmbunătăţirile aduse lucrului. Conform textului legal, cel care este dator să
remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi
execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz,
atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare
şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care
bunul i le-a cauzat (art. 2495 alin(1) C. civ.).
1.2.Sediul
materiei
Dreptul de retenţie a fost consacrat
printre garanţii în mod expres prin prevederile noului Cod civil, Cartea a V-a
„Despre obligaţii”, Titlul XI „Privilegiile şi garanţiile reale”, Capitolul VI,
art. 2495-2499, redate mai jos.
Art. 2495: Noţiune
(1)
Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât
timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de
drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru
cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru
prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(2) Prin lege se pot
stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de
retenţie. Art. 2496 Excepţii
(1)
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine
dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este
susceptibil de urmărire silită.
(2)
Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă
decât în cazurile anume prevăzute de lege.
Art.
2497 Îndatoririle celui care exercită dreptul de retenţie
Cel
care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui
administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă,
dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzător.
Art.
2498 Opozabilitatea dreptului de retenţie
(1)
Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei
formalităţi de publicitate.
(2) Cu toate acestea, cel care exercită un
drept de retenţie nu se poate opune urmăririi silite pornite de un alt
creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în
condiţiile legii.
Art.
2499 Stingerea dreptului de retenţie
(1)
Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau
oferă retentorului o garanţie suficientă.
(2)
Deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie. Cel care exercită
acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile
prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de
către posesorul de bună-credinţă.
1.3.
Natură juridică
a) Legiuitorul a
tranşat natura acestui drept, fiind calificat legal ca o garanţie reală, prin
raportare la sediul materiei care este stabilit în cadrul titlului ce
reglementează privilegiile şi celelalte garanţii reale (ipoteca şi gajul)
Art. 2339 alin. 1
lit. b) din cod, înscriu creanţa celui care exercită un drept de retenţie cu
privire la bunul asupra căruia se exercită, cât timp dreptul nu a fost stins,
în categoria creanţelor privilegiate asupra bunurilor mobile şi în consecinţă
retentorul se bucură de un privilegiu în caz de vânzare silită a bunului pe
care îl deţine.
Dreptul de
retenţie apare astfel ca o „garanţie reală” şi nu personală, întrucât se
exercită asupra unui bun, caracterul fiind mai puţin influenţat sub acest
aspect de opozabilitatea faţă de terţi care oricum este una ope legis ce
îşi produce acest efect fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate,
mobiliară sau imobiliară.
În întregirea
caracterului dreptului de retenţie nu putem să nu observăm că deşi legiuitorul
îl defineşte în categoria garanţiilor reale, totuşi retentorul nu se bucură de
prerogativa urmăririi, dat fiind că dreptul se stinge dacă are loc o deposedare
voluntară de bun. De asemenea, retentorul nu se poate opune urmăririi silite
pornite de un alt creditor, având doar dreptul de a participa la distribuirea
preţului obţinut din vânzare, iar dacă bunul nu se mai află în detenţia sa, pe
motiv că la remis sau restituit proprietarului ori altei persoane interesate,
va fi un simplu creditor chirografar care se va îndestula în creanţa sa după
plata creditorilor privilegiaţi, ipotecari sau gajişti, care au îndeplinit formalităţile
de publicitate [7]. Lipsa acestei prerogative importante ne determină să
susţinem în continuare caracterul de garanţie reală imperfectă a dreptului de
retenţie şi nu o simplă apărare, cât timp retentorul are posibilitatea reală de
a-şi realiza creanţa prin constrângerea exercitată asupra creditorului
obligaţiei de remitere sau restituire a bunului.
b). Dreptul de
retenţie poate fi asemuit cu excepţia de neexecutare a contractului [8],
întrucât şi aceasta este un mijloc de garantare a executării de către o parte
contractantă a propriilor obligaţii, însă deosebirile sunt esenţiale, dat fiind
că excepţia de neexecutare îşi are fundamentul în conexiunea juridică a
obligaţiilor derivând din contractual sinalagmatic, contract caracterizat prin
interdependenţa obligaţiilor [9], în timp ce dreptul de retenţie îşi are
izvorul în conexitatea materială şi este întâlnit şi în alte materii, cum ar fi
cazul posesiei (art. 566 alin. 6, art. 937 alin. 3) ori a contractelor
unilaterale (cazul din materia donaţiei prevăzut de art. 1154 alin. 3).
1.4.
Subiectele dreptului de retenţie a locatarului.
Calitatea de retentor este determinată de
deţinerea materială a unui bun ce aparţine creditorului obligaţiei de remitere
sau restituire, încât raportul juridic se leagă între acest creditor, care
poate fi adevăratul proprietar sau o altă persoană îndreptăţită şi deţinătorul
material al lucrului, titular al unei creanţe certe, lichide şi exigibile faţă
de creditor.
Din interpretarea
sintagmei „cel care este dator să remită sau să restituie un bun…”
conţinută de textul art. 2495 alin. 1 C. civ. şi prin raportare la dispoziţiile
legale din contractul de locaţiune, reiese că retentorul este un simplu
detentor precar, ce are atribuţiile şi obligaţiile unui administrator al
bunurilor altuia împuternicit cu administrarea simplă, în condiţiile art.
795-799 la care trimit prevederile art. 2497 din cod.
Calitatea de
detentor precar o au locatarii, dar şi mandatarii, depozitarii, care
întotdeauna deţin bunul pentru altul, nu pot culege fructele [10] şi deci nu
pot uzucapa indiferent de perioada detenţiei bunului, lipsindu-le elementul
voliţional, animus, specific posesiei necesare prescripţiei achizitive.
3. Dreptul
de retenţie al locatarului
3.1.Sediul
materiei
Art. 1823 cod
civil: Îmbunătăţirile făcute de locatar
(1) Locatorul are dreptul de a păstra
lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi
nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu
acordul prealabil al locatorului.
(2) Dacă lucrările au fost efectuate fără
acordul prealabil al locatorului, acesta poate alege să ceară locatarului
aducerea bunului în starea iniţială, precum şi plata de despăgubiri pentru
orice pagubă ar fi cauzată bunului de către locatar.
(3) În cazul în care nu a avut acordul
prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de
retenţie.
3.2. Constituirea dreptului de retenţie
Premisele naşterii dreptului de retenţie
al locatarului sunt încetarea locaţiunii şi efectuarea îmbunătăţirilor asupra
bunului.
3.2.1. Încetarea locaţiunii
Conform art. 1821 C. civ., la încetarea
locaţiunii se naşte obligaţia locatarului de restituire a bunului, în starea în
care l-a primit, cu excepţia situaţiilor în care lucrul sau parte din acesta, a
pierit, fără culpa sa ori s-a deteriorat din cauza vechimii.
Obligaţia de restituire nu devine actuală,
dacă după împlinirea termenului prevăzut în contract, locatarul este lăsat în
detenţia bunului şi îşi îndeplineşte obligaţiile fără vreo împotrivire din
partea locatorului, întrucât operează tacita relocaţiune, caz în care, în lipsă
de stipulaţie contrară, obligaţia de restituire va deveni exigibilă la momentul
expirării termenului de preaviz stabilit prin notificarea adresată locatarului
cu respectarea prevederilor art. 1816 din codul civil.
Cazurile de încetare a contractului de
locaţiune sunt reglementate generic în art. 1816-1820 şi constau în;
- denunţarea contractului, dacă contractul
a fost încheiat pe durată nedeterminată, situaţie în care convenţia încetează,
iar obligaţia de restituire se naşte la momentul expirării termenului de
preaviz, menţionat în notificare, însă în cazul închirierii locuinţelor la
momentul expirării termenelor speciale de preaviz de 60 de zile, sau, după caz
de 15 zile, prevăzute de art. 1824 şi art. 1825 cod civil;
- rezilierea locaţiunii, unilaterală sau
judiciară, ce intervine pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
una din părţi; în cazul rezilierii unilaterale, dreptul locatorului la
restituire ia fiinţă de la data comunicării declaraţiei de reziliere către
locatar sau de la expirarea termenului fixat prin punerea în întârziere, dacă
părţile au convenit astfel (art. 1552 alin. 1 şi alin. 4). Dacă e caz de reziliere
judiciară, obligaţia de restituire devine exigibilă la data când hotărârea
judecătorească prin care se constată sau se dispune rezilierea (funcţie de
pactul comisoriu operabil) a devenit definitivă;
- imposibilitatea folosirii bunului,
datorită distrugerii în întregime sau parţial, cu consecinţa că bunul nu mai
poate fi folosit potrivit destinaţiei sale;
- desfiinţarea titlului locatorului,
situaţie în care locatorul nu mai poate să execute obligaţia principală de a
asigura folosinţa bunului. Dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea
locaţiunii, adică nu a cunoscut precaritatea titlului locatorului, obligaţia de
restituire se naşte cel mai târziu un an de la data desfiinţării, dacă nu s-a
prevăzut un termen mai scurt.
- moartea locatorului sau a locatarului,
caz în care, de principiu, contractul nu încetează, cu excepţia cazului în care
moştenitorii locatarului (nu şi ai locatorului) denunţă contractul în termen de
60 de zile calculate de la data când, cumulativ, au luat cunoştinţă de deces şi
existenţa locaţiunii cu durată determinată. Dacă contractul de locaţiune are ca
obiect o locuinţă, se aplică regulile particulare din materia închirierii,
dreptul de restituire devenind actual la data expirării termenului de 30 de
zile calculat de la data înregistrării decesului chiriaşului.
Cazuri speciale
de încetare a contractului sunt prevăzute în materia arendării (art. 1850 cod
civil), respectiv, decesul arendaşului, situaţie în care obligaţia de
restituire incumbă moştenitorilor săi, incapacitatea şi falimentul acestuia.
Obligaţia de restituire devine exigibilă la data când arendaşul a devenit
incapabil, iar în cazul falimentului trebuie observate normele din Legea nr.
85/2014, momentul naşterii obligaţiei fiind cel al pronunţării sentinţei de intrare
în procedura falimentului, dat fiind că hotărârea judecătorului-sindic este
executorie, dacă nu s-a dispus suspendarea executării de către instanţa de apel;
- un caz special îl reprezintă şi
înstrăinarea bunului dat în locaţiune (art. 1812 cod civil), situaţie în care
contractul încetează, dacă în convenţie nu s-a prevăzut în sens contrar, la
expirarea termenului de preaviz care este dublu faţă de cel care s-ar fi
stabilit prin notificarea de denunţare unilaterală a contractului şi deci
restituirea devine exigibilă la acest moment. Locatorul rămâne răspunzător faţă
de locatar pentru prejudiciile cauzate locatarului anterior înstrăinării (art.
1813 alin. 2) şi deşi art. 1812 alin. 3 dispune că în caz de înstrăinare, cu
respectarea formalităţii notificării şi acordarea termenului special de
preaviz, locatarul nu are drept la despăgubire nici împotriva locatorului, nici
împotriva dobânditorului, dreptul de retenţie nu poate fi refuzat locatarului
care se va putea îndrepta şi împotriva dobânditorului, care, în realitate, se
subrogă atât în drepturile cât şi în obligaţiile locatorului care izvorăsc din
contractul de locaţiune (art. 1813 alin. 1). În caz contrar, ar însemna ca
dreptul de retenţie al locatarului să fie unul iluzoriu, fără finalitate, cu consecinţa
unei îmbogăţiri fără just temei a locatorului, care, evident, primeşte un preţ
mai mare faţă de cel pe care l-ar fi obţinut dacă înstrăina bunul în starea
iniţială locaţiunii.
3.2.2. Îmbunătăţirile efectuate de locatar.
Din interpretarea normei înscrisă în art.
1823, reiese că lucrările efectuate de locatar pot fi adăugate sau pot avea
caracter autonom, încât trebuie observate dispoziţiile legale care le definesc.
Conform art. 578 alin. 1 C. civ.,
lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu.
-
lucrările autonome sunt definite în
alineatul doi, după care, au acest caracter construcţiile, plantaţiile şi orice
alte lucrări cu caracter de sine stătător realizate asupra unui imobil.
-
Lucrările adăugate, în termenii alineatului
trei nu au caracter de sine stătător şi pot fi:
-
necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar
deteriora, spre exemplu lucrările de reparaţii capitale, cele care privesc
fundaţia, structura exterioară ori acoperişul aflat în stare avansată de
degradare cu pericol de prăbuşire;
-
utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului, cum ar fi
dotarea acestuia cu utilităţi, precum introducerea gazului metan, a apei
curente, iluminatului şi altele asemenea, care real sporesc valoarea fondului;
-
voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care
le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului. Legea nu defineşte
lucrările autonome sau adăugate în cazul mobilelor, însă aceste caractere sunt
aplicabile şi acestora, având în vedere că obiectul locaţiunii îl constituie
orice fel de imobil sau bun mobil, cât timp legea nu o interzice sau nu rezultă
contrariul din natura bunului.
3.2.3. Condiţiile
invocării, de către locatar, a dreptului de retenţie
Dreptul de retenţie al locatarului se
naşte dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) Să fie
exigibilă obligaţia de restituire a bunului, potrivit celor expuse la pct. 1,
cerinţă impusă de art. 2495 alin. 1, dat fiind că de la acest moment locatorul
dobândeşte calitatea de „creditor” al acestei datorii;
b) Locatarul să
exercite detenţia bunului la momentul invocării, întrucât în caz contrar,
dreptul său este stins, dacă bunul a fost deja restituit de bunăvoie
locatorului. Deposedarea involuntară de bun, spre exemplu, preluarea cu forţa a
bunului mobil, ori evacuarea prin violenţă a locatarului, nu stinge dreptul de
retenţie, iar locatarul poate cere restituirea bunului, în cadrul termenului de
prescripţie extinctivă, care însă nu împiedică exercitarea dreptului dacă
dreptul la acţiune nu era prescris la momentul la care locatarul îl putea opune
(art. 2499 alin. 2 coroborat cu art. 2505 din codul civil). Dacă bunul este
mobil, în caz de deposedare involuntară, restituirea bunului către locatar
poate fi paralizată de dobândirea proprietăţii de către un terţ prin efectul
posesiei de bună-credinţă, fiind de observat prevederile art. 937 din cod.
Precizăm că numai calitatea de locatar, dovedită ca atare cu contractul de
închiriere, permite invocarea dreptului de retenţie, nu şi atunci când, spre
exemplu, imobilul a fost ocupat abuziv, situaţie în care detenţia este de
rea-credinţă, opunându-se la naşterea dreptului prevederile art. 2496 alin. 2
din cod, care, deşi se referă la posesie, considerăm că sunt incidente şi în
cazul detenţiei precare, posesia înglobând şi detenţia.
c) Lucrările
efectuate de locatar asupra bunului supus restituirii să aibă caracter autonom
sau, dacă sunt adăugate, să fie necesare şi utile. De exemplu, locatarul
edifică o construcţie, efectuează plantaţii ori reparaţiile necesare ce cădeau
în sarcina locatarului, în condiţiile art. 1788, sau lucrări care sporesc
valoarea fondului, cum sunt cele deja amintite. Locatarul are drept la despăgubire
şi pentru prejudiciul cauzat de bun, dacă nu au fost efectuate reparaţiile ce
cădeau în sarcina locatorului. De exemplu, deteriorarea sau distrugerea unui
lucru al locatarului datorită prăbuşirii acoperişului, rămas nereparat din vina
locatorului. Locatarului nu i se poate recunoaşte dreptul de retenţie dacă
pretenţiile sale nu derivă din contractul de locaţiune la a cărui expirare
trebuie să restituie bunul, legea impunând ca aceste pretenţii să derive din
acelaşi raport juridic sau dacă cheltuielile necesare şi utile nu au fost
ocazionate pentru bunul ce face obiectul contractului. Spre exemplu, încetează
primul contract de închiriere, imobilul este restituit proprietarului, pentru
ca ulterior să fie încheiat un nou contract şi în temeiul acestuia locatarul
pretinde cheltuielile efectuate anterior.
d) Lucrările să fi
fost executate cu acordul locatorului, întrucât, în caz contrar, nu poate
invoca în niciun caz dreptul de retenţie, cum o spune expres art. 1823 alin. 3
din cod. Este o aplicaţie concretă a dispoziţiei înscrisă în art. 2496 alin. 1,
care prohibeşte dreptul de retenţie dacă deţinerea bunului provine dintr-o
faptă ilicită ori este abuzivă sau nelegală or, efectuarea lucrărilor fără
acordul celui în drept, al locatorului şi fără autorizaţia de construire impusă
de lege, dă loc caracterului abuziv şi ilegal al lucrărilor şi pe cale de
consecinţă şi a cheltuielilor pretinse de locatar.
3.2.4.
Momentul invocării dreptului de retenţie
Dacă toate
condiţiile expuse sunt îndeplinite, se naşte dreptul locatarului de a invoca
retenţia bunului, modul de invocare fiind diferit funcţie de acţiunile
locatorului.
Cel mai adesea,
dreptul de retenţie se invocă de către locatar în calitate de pârât în procesul
de restituire/evacuare a bunului dat în locaţiune, demarat prin cererea de
chemare în judecată a locatorului-reclamant, printr-o cerere reconvenţională,
prin care solicită să se constate efectuarea lucrărilor, suportarea
cheltuielilor necesare şi utile, sau că bunul i-a cauzat un prejudiciu şi să se
instituie acest drept până la acoperirea creanţei de către locator.
Este situaţia
„clasică” întâlnită în practica judiciară, însă modificările semnificative
aduse de legiuitor locaţiunii, în ce priveşte caracterul contractului şi forţa
sa executorie, pot determina schimbarea cadrului procesual.
Conform art. 1809
alin. 1-2 C. civ., în privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în
locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris
autentic sau sub semnătură privată, dar înregistrat la organul fiscal
competent, constituie titlu executoriu.
În puterea
textului, locatorul se poate adresa direct executorului judecătoresc în vederea
executării silite a obligaţiei de restituire, fără a mai apela la instanţele
judecătoreşti, legiuitorul dorind încurajarea locaţiunilor legale şi
„recompensarea” locatorilor de bună-credinţă, ce perfectează legal astfel de
convenţii, cu posibilitatea de a obţine mai rapid restituirea lucrului, având
în vedere durata inevitabilă a procedurii judiciare.
În condiţiile în
care locatarul este notificat de executorul judecătoresc să restituie bunul,
considerăm că locatarul are posibilitatea de a învesti instanţa cu o
contestaţie la executare, în cadrul căreia să solicite instituirea dreptului de
retenţie şi totodată suspendarea executării pornite împotriva sa, dat fiind că
în realitate şi contestaţia la executare este o veritabilă acţiune specifică
fazei a doua a procesului civil şi anume urmărirea silită.
4. Stingerea dreptului de retenţie al locatarului
Pornind de la dispoziţiile cu caracter
general înscrise în art. 2499 alin. 1 din cod, dreptul de retenţie al
locatarului încetează dacă creanţa sa este îndestulată în totalitate ori
locatorul oferă o garanţie suficientă că îşi va îndeplini obligaţia de plată
(de exemplu, oferă locatarului o altă locuinţă corespunzătoare, eliberează un
bilet la ordin, aduce un fidejusor solvabil în garanţie, etc.).
Este o aplicaţie a principiului accesorium
sequitur principale, dat fiind caracterul accesoriu al dreptului de
retenţie, ce se subsumează creanţei sale, pe care o însoţeşte şi o garantează.
De asemenea, dreptul de retenţie se stinge
dacă locatarul restituie bunul de bunăvoie, întrucât nu mai are stăpânirea
acestuia şi deci lipseşte conexitatea materială inerentă acestui drept, precum
şi dacă bunul piere.
Bibliografie:
Boroi,
G.. Pivniceru, M.M., Anghelescu, C.A., Nazat, B., Nicolae,I., Rădulescu, T.V., Fişe de drept civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2017
Deak,
Fr. , Cărpenaru,St. Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1993;
Dincă,
R., Contracte civile speciale în noul
cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
ICCJ, secţia a II-a civilă, Decizia
nr. 3610 din 15 noiembrie 2011, în www. scj.ro
ICCJ, Secţia I civilă, Decizia nr.
2131 din 9 octombrie 2015, în juridice.ro;
Lohănel, M., Dreptul de retenție al
locatarului, articol publicat în Revista Universul Juridic, nr.12, decembrie
2018
Neamţ, I.I., Toma-Dăuceanu, L.,
Sinteze, Speţe, Teste-grilă în materia Drept civil-Obligaţiile, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016;
Poenaru, E. Garanţiile reale
mobiliare, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2004;
Pop,L. Drept civil român. Teoria
generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
Stătescu, Bîrsan, C.C.Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1995; Ţăndăreanu, N., Codul
insolvenţei adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
Zlătescu, V.D., Garanţiile creditorului, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1970;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu