BULLYING-ul  –  fenomen social

1.     Noțiune, terminologie

Termenul de „bullying” vine de la cuvântul englezesc „bully”, care înseamnă bătăuș, huligan și este folosit ca atare și în limba română, putând fi tradus prin agresiune, hărțuire sau intimidare.

Termenul de bullying a fost introdus în Legea educației naționale nr.1/2011, printr-o modificare din anul 2019 (prin Legea nr. 221/18.11.2019, publicată în M.O. nr. 929/19.11.2019).

Prin NORMELE METODOLOGICE (27.05.2020) de aplicare a prevederillor art.7 alin(1¹), art.56¹ și ale pct.6¹ din anexa la Legea Educației Naționale nr. 1/2011, acest fenomen a fost definit astfel:

„ Violența psihologică - bullying este acţiunea sau seria de acţiuni fizice, verbale, relaţionale şi/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârşite cu intenţie, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecinţă atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane şi vizează aspecte de discriminare şi excludere socială, care pot fi legate de apartenenţa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acţiune sau serie de acţiuni, comportamente ce se desfăşoară în unităţile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale.”

De  cele mai  multe ori, acest  fenomen  începe ca un joc, însă jocul repetat se transformă într-un abuz care poate avea efecte foarte grave.

Fenomenul bullying poate fi prezent oriunde – la școală, la locul de joacă, în cercul de prieteni, în familie, la locul de muncă, pe internet. Deși este mai răspândit în rândul copiilor, bullying-ul poate avea loc și între adulți. Agresorul poate fi: un alt coleg de la școală; șeful sau un coleg de serviciu;  partenerul care îl controlează pe celălalt; un vecin; un partener de afaceri; un membru al familiei; o altă persoană implicată într-o relație abuzivă.

Pentru a fi considerat bullying, comportamentul trebuie să fie agresiv și să includă:

• Intenția: agresorul are ca intenție să rănească pe altcineva.

• Un dezechilibru al puterii: copiii care-i agresează pe alții își folosesc puterea, cum ar fi forța fizică, accesul la informații stânjenitoare sau popularitatea – pentru a controla sau a face rău altora. Agresorul își alege victima care este percepută ca fiind vulnerabilă, slabă și nu se poate apara singură. Dezechilibrele de putere se pot schimba în timp și pot să apară în situații diferite, chiar dacă implică aceleași persoane.

•     Repetiția: aceeași persoană este rănită mereu și mereu. Comportamentul de tip bullying are loc în mod repetat, mai mult de o dată și are potențialul de a se repeta.

Atât persoanele care sunt agresate (bullied), cât și agresorii (bullies) pot dezvolta probleme serioase și de durată, din punct de vedere emoțional.

 

2.   Tipuri de bullying:

Ø  Bullying verbal

Este caracterizat de acțiuni verbale sau scrise, rău intenționate, cum ar fi:

•     Șicanarea;

•     Injuriile și limbajul inadecvat;

•     Comentariile sexuale neadecvate;

•     Folosirea sarcasmului;

•     Amenințările;

•     Criticile;

Ø  Bullying fizic

Presupune folosirea contactului fizic pentru a-i intimida pe ceilalți, prin:

•     Intimidare fizică, amenințare, hărțuire, vătămare;

•     Simularea violenței, ridicarea pumnului;

•     Lovire;

•     Împingere;

•     Distrugerea lucrurilor celuilalt;

•     Gesturi obscene;

•     Violență domestică;

•     Hărțuire sexuală;

•     Încălcarea spațiului personal;

•     Încolțirea unei persoane în mijlocul unui grup.

Ø  Bullying social

Se referă la lezarea reputației sau a relațiilor cuiva și include:

•     Bârfitul, lansarea și răspândirea zvonurilor despre cineva, de exemplu la locul de muncă;

•     Punerea unei persoane într-o situație stânjenitoare în public;

•     Folosirea puterii formale, a titlului/funcției sau a puterii financiare ca forme de intimidare, amenințare, hărțuire și/sau vătămare;

•     Folosirea sarcasmului la adresa cuiva;

•     Provocarea în mod intenționat a unui sentiment de jenă și nesiguranță;

•     Excluderea și izolarea unei persoane din punct de vedere social sau profesional;

•     Sabotarea în mod intenționat a bunăstării, fericirii sau succesului unei persoane.

Ø  Cyberbullying

Progresul tehnologiei a permis ca toate comportamentele menționate mai sus să poată avea loc și în mediul online, pe rețelele sociale, prin e-mail sau alte platforme. Activitatea poartă numele de cyberbullying – acesta are loc mai facil, pentru că este mult mai ușor ca o persoană să se ascundă în spatele unor ecrane și să aibă anumite comportamente reprobabile. Oricine deține un smartphone cu conexiune la Internet poate hărțui pe altcineva, fără a fi nevoit să își dezvăluie identitatea reală.

Cyberbullying-ul se poate manifesta prin trimiterea unor mesaje amenințătoare sau intimidante prin e-mail, text, social-media și, inclusiv, prin furarea identității online, cu scopul de a răni și umili persoana respectivă. Unii cyberbullies pot crea inclusiv un site web sau o pagină de social media pentru a umili pe altcineva.

 

3.   Efectele bullying-ului asupra copilului

Bullying-ul are efecte negative asupra sănătății victimei și a familiei acesteia, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Pentru ca acest fenomen să fie stopat, este crucial ca persoanele să înțeleagă cu adevărat cât de traumatizant poate fi bullying-ul. Efectele acestui fenomen pot fi:

•     Izolare socială;

•     Răni produse la nivel fizic și efectele acestora la nivel psihic: lovituri, contuzii, care contribuie la un nivel de stres ridicat; anxietate; depresie;

•     Afecțiuni ale pielii, problemele cu stomacul și inima, care pot fi agravate din cauza stresului resimțit atunci când un copil este agresat;

•     Un sistem imunitar scăzut și alte afecțiuni cauzate de anxietate și stres;

•     Apariția unui sentiment de rușine;

•     Tulburări ale somnului;

•     Modificări ale obiceiurilor alimentare;

•     Scăderea stimei de sine;

•     Performanțe școlare reduse din cauza scăderii capacității de concentrare;

Copiii care sunt hărțuiți suferă atât pe plan emoțional, cât și social, pentru că le este greu să își facă prieteni, astfel că vor avea o stimă de sine scăzută: vor începe să creadă că ceea ce se spune despre ei este adevărat. Victimele bullying-ului pot experimenta mai multe emoții: tristețe, mâhnire, frustrare, singurătate și izolare.

Mai mult, și părinții victimelor pot experimenta un sentiment de eșec cu privire la creșterea și îngrijirea copilului lor și pot fi copleșiți de întreaga situație.   

              

4. Efectele bullying-ului asupra agresorului pot fi:

a)   Pe termen scurt:

• Performanțe școlare slabe și scăderea frecvenței la orele de curs;
• Dificultate în menținerea relațiilor sociale;
• Creșterea riscului de consum abuziv de droguri și alcool.
• Suportarea unor sancțiuni juridice (patrimoniale, penale etc.

b) Pe termen lung:

• Riscul de a-și abuza familia și copii;
• Manifestarea unui comportament antisocial;
• Dificultatea de a se integra profesional pe piața muncii.
• Suportarea unor sancțiuni juridice (patrimoniale, penale etc.)

 

5. Bullying-ul – consecințe juridice

 În componența sa, în manifestările diverse și acțiunile cuprinse în acest „fenomen” se poate contura o gamă largă de infracțiuni, care pot atrage răspunderea penală și răspunderea patrimonială a celui care le săvârșește sau a reprezentaților săi legali.

 

6. Bullying-ul și răspunderea civilă delictuală

Actele de bullying în mediul școlar sunt apte să atragă să răspunderea civilă delictuală a persoanelor care se fac vinovate sau a reprezentanților legali, atunci când prin acestea sunt cauzate prejudicii materiale sau morale.

Răspunderea civilă delictuală își găsește reglementarea în art. 1349 - art. 1395 Cod civil și presupune, în principal, repararea unui prejudiciu ce s-a produs urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.

Conform prevederilor art. 1366 Cod civil, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicție judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul său la data săvârșirii faptei.

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei.

• până la 14 ani – prezumție relativă de lipsă a discernământului;
• 14-18 ani - prezumție relativă de existență a discernământului;

În ipoteza în care fapta ilicită este săvârșită de către minorul lipsit de discernâmânt, răspunderea civilă delictuală cade în sarcina celui care avea obligația să supravegheze minorul în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 1372 Cod civil. Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului (art.1374 alin.1 Cod civil).

În aceste condiții, pot răspunde pentru prejudiciile cauzate de către minor:

·       părinții;

·       tutorele;

·       profesorul;

 Acoperirea prejudiciului:

·       reparația în natură, prin restabilirea situației anterioare;

·       repararea în echivalent, prin plata unei despăgubiri;

Ø    Ipoteza practică: Trei copii din clasă au obiceiul de „a transforma în minge” tocul de ochelari al unei colege (apoi, penarul și rucsacul), aruncându-l de la unul la altul, fără a avea acordul acesteia, în scopul de a o irita/intimida. Aruncarea acestor obiecte de la unii la ceilalți, care a provocat spargerea ochelarilor, pierderea unui stilou Swarovschi, deteriorarea ghiozdanului, reprezintă fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. În atare situație, se naște obligația, în sarcina elevului sau, după caz, în sarcina părinților acestuia, de reparare a prejudiciului prin suportarea costurilor de reparare a ochelarilor sau de achiziționare a unei noi perechi de ochelari, a unui nou rucsac, stilou etc.

 

7.  Bullying-ul și răspunderea penală

Acțiunile și manifestările diverse care iau forma acestui fenomen ajung până la a îmbrăca forma unor infracțiuni, în funcție de gravitatea faptelor comise.

Prin intermediul dispozițiilor art. 113 Cod penal, legiuitorul a stabilit că minorii au capacitate penală începând cu vârsta de 16 ani, iar în ceea ce-i privește pe minorii cu vârsta între 14 și 16 ani a fost instituită o prezumție relativă de lipsă a discernământului. Prezumția poate fi răsturnată dacă se probează că minorul care a săvârșit fapta avea discernământ la data comiterii acesteia. Începând cu vârsta de 16 ani, existența discernământului este prezumată.

Așadar, minorii care nu au împlinit 14 ani și minorii care au împlinit această vârstă, dar nu au avut discernământ în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală, nu răspund penal.

• 14-16 ani- prezumție relativă de lipsă a discernământului
• 16-18 ani- prezumție relativă de existență a discernământului

Bullying-ul poate lua forma infracțiunilor precum:

·       Amenințarea - prevăzută de art. 206 Cod Penal; pedeapsă 3 luni - 1 an sau amendă;

·       Lovire sau alte violențe - prevăzută de art. 193 Cod Penal; pedeapsă: 3 luni - 2 ani sau amendă;

·       Distrugere - prevăzută de art. 253 Cod Penal; pedeapsă: 3 luni - 2 ani sau amendă;

·       Vătămare corporală - prevăzută de art. 194 Cod Penal; pedeapsă: 2 ani – 7 ani;

·       Vătămare corporală din culpă - prevăzută de art. 196 Cod Penal; pedeapsă: 3 luni – 1 an sau amendă;

·       Lipsire de libertate în mod ilegal - prevăzută de art. 205 Cod Penal; pedeapsă: 1 an – 7 ani;

·       Furt - prevăzută de art. 228 Cod Penal; pedeapsă: 6 luni – 3 ani sau amendă;

·       Tâlhărie - prevăzută de art. 233 Cod Penal; pedeapsă: 2 ani – 7 ani;

·       Șantajul - prevăzută de art. 207 Cod Penal; pedeapsă: 1 – 5 ani;

·       Hărțuirea - prevăzută de art. 208 Cod Penal; pedeapsă: 3-6 luni sau amendă.

·       Incitarea la ură sau discriminare - prevăzută de art. 369 Cod Penal; pedeapsă: 6 luni – 3 ani sau amendă.

·       Tulburarea ordinii și liniștii publice - prevăzută de art. 371 Cod Penal; pedeapsă: 3 luni la 2 ani sau amendă.

Pedepsele menționate vizează cazul elevilor majori învinuiți de săvârșirea acestor infracțiuni.

 

Ø    Ipoteză practică: Elevul A, în pauză, are o discuție contradictorie cu elevul B, context în care îi adresează acestuia din urmă mai multe injurii, afirmând și că „o să te aștept la colț cu toți băieții mei, după ore și o să-ți rupem mâinile”. Fapta elevului A întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare prevăzute de art. 206 Cod Penal.

 

 

8.     CONCLUZII

Datorită tehnologiei este mult mai ușor în prezent să ai acces la informație, la stocarea unor date necesare pe suporturi optice de mici dimensiuni, la participarea la întâlniri de lucru și de educare, efectuate prin intermediul platformelor de socializare, cum ar fi Zoom, Teams, etc.

Învăţarea cu ajutorul calculatorului şi a elementelor multimedia este o metodă didactică activă. Instruirea asistată de calculator permite realizarea unei educaţii bazate pe profilul intelectual al elevului. Pune elevul în situaţii de interacţiune şi comunicare rapidă, realizate într-un mediu care permite o difuzare masivă a conţinuturilor şi o flexibilitate a timpului prin îmbinarea mijloacelor de comunicare sincrone cu cele asincrone. In cazul unei instruiri asistate de calculator, interactivitatea este generalizată, oferind celui care învată un feedback permanent, deoarece se produc efecte vizibile şi imediate pe ecranul calculatorului.

 

9. Bibliografie:

- platforma teams;

- Codul civil;

- Codul penal;

- Legea Educației Naționale nr. 1/2011.

- Normele Metodologice de aplicare a Legii educației Naționale;

- Ordinul de Ministru nr. 4343/27.05.2020, publicat în M.O. nr. 492/10.06.2020, prin care  au fost adoptate norme metodologice relativ la reducerea fenomenului de bullying în școlile din România.

email: av.carmen.petrescu@gmail.com; 

contact: 0721.72.71.57. 

 

 

I.                DREPTUL DE RETENȚIE AL LOCATARULUI ÎN NOUL COD CIVIL

 Contact: 0721727157, e-mail: av.carmen.petrescu@gmail.com

1.     Definiția dreptului civil

1.1.Expresia “drept civil” se foloseşte cu mai multe înţelesuri: ramură de drept, ştiinţă, materie de studiu, drept subiectiv civil. Ca ramură de drept, dreptul civil este un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil, care se află pe poziţie de egalitate juridică.

1.2. Poziţia de egalitate juridică a subiectelor de drept civil este consacrată legislativ în cuprinsul art. 30 din Codul civil, cu privire la capacitatea civilă: „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile.” Nota marginală a articolului este “Egalitatea în faţa legii civile”.

Raporturile de drept civil sunt caracterizate de poziţia de egalitate juridică a părţilor, metodă de reglementare pentru care legiuitorul a optat. Egalitatea părţilor este juridică, nu economică.

Egalitatea în faţa legii civile izvorăşte din neluarea în considerare a unor deosebiri dintre subiectele de drept în privinţa capacităţii civile de folosinţă, adică în privinţa aptitudinii lor de a fi titulari de drepturi şi obligaţii civile.

Nu sunt luate în considerare: rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară.

1.3. Dreptul civil, ramură a dreptului privat, conţine normele juridice referitoare la raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă, persoane, familie, bunurile şi drepturile reale în general, obligaţiile civile, contracte, moşteniri, precum şi la impactul elementelor de extraneitate asupra acestor relaţii. Obiectul dreptului civil este constituit de raporturi care au o expresie bănească, numite raporturi patrimoniale, şi raporturi nepatrimoniale.

2.     Definiție și reglementare drept de retenție a locatarului

1.1. Definiția dreptului de retenție

În doctrină, dreptul de retenţie a fost definit ca fiind acel drept real ce conferă creditorului, în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui, în legătură cu lucrul respectiv. De asemenea, s-a arătat că de obicei creanţa retentorului constă în sumele cheltuite cu păstrarea, întreţinerea ori cu îmbunătăţirile aduse lucrului. Conform textului legal, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat (art. 2495 alin(1) C. civ.).

 

1.2.Sediul materiei

Dreptul de retenţie a fost consacrat printre garanţii în mod expres prin prevederile noului Cod civil, Cartea a V-a „Despre obligaţii”, Titlul XI „Privilegiile şi garanţiile reale”, Capitolul VI, art. 2495-2499, redate mai jos.

 Art. 2495: Noţiune

(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.

(2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie. Art. 2496 Excepţii

(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită.

(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă decât în cazurile anume prevăzute de lege.

Art. 2497 Îndatoririle celui care exercită dreptul de retenţie

Cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 2498 Opozabilitatea dreptului de retenţie

(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate.

 (2) Cu toate acestea, cel care exercită un drept de retenţie nu se poate opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii.

Art. 2499 Stingerea dreptului de retenţie

(1) Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă.

(2) Deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie. Cel care exercită acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă.

 

1.3. Natură juridică

a) Legiuitorul a tranşat natura acestui drept, fiind calificat legal ca o garanţie reală, prin raportare la sediul materiei care este stabilit în cadrul titlului ce reglementează privilegiile şi celelalte garanţii reale (ipoteca şi gajul)

Art. 2339 alin. 1 lit. b) din cod, înscriu creanţa celui care exercită un drept de retenţie cu privire la bunul asupra căruia se exercită, cât timp dreptul nu a fost stins, în categoria creanţelor privilegiate asupra bunurilor mobile şi în consecinţă retentorul se bucură de un privilegiu în caz de vânzare silită a bunului pe care îl deţine.

Dreptul de retenţie apare astfel ca o „garanţie reală” şi nu personală, întrucât se exercită asupra unui bun, caracterul fiind mai puţin influenţat sub acest aspect de opozabilitatea faţă de terţi care oricum este una ope legis ce îşi produce acest efect fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate, mobiliară sau imobiliară.

În întregirea caracterului dreptului de retenţie nu putem să nu observăm că deşi legiuitorul îl defineşte în categoria garanţiilor reale, totuşi retentorul nu se bucură de prerogativa urmăririi, dat fiind că dreptul se stinge dacă are loc o deposedare voluntară de bun. De asemenea, retentorul nu se poate opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, având doar dreptul de a participa la distribuirea preţului obţinut din vânzare, iar dacă bunul nu se mai află în detenţia sa, pe motiv că la remis sau restituit proprietarului ori altei persoane interesate, va fi un simplu creditor chirografar care se va îndestula în creanţa sa după plata creditorilor privilegiaţi, ipotecari sau gajişti, care au îndeplinit formalităţile de publicitate [7]. Lipsa acestei prerogative importante ne determină să susţinem în continuare caracterul de garanţie reală imperfectă a dreptului de retenţie şi nu o simplă apărare, cât timp retentorul are posibilitatea reală de a-şi realiza creanţa prin constrângerea exercitată asupra creditorului obligaţiei de remitere sau restituire a bunului.

b). Dreptul de retenţie poate fi asemuit cu excepţia de neexecutare a contractului [8], întrucât şi aceasta este un mijloc de garantare a executării de către o parte contractantă a propriilor obligaţii, însă deosebirile sunt esenţiale, dat fiind că excepţia de neexecutare îşi are fundamentul în conexiunea juridică a obligaţiilor derivând din contractual sinalagmatic, contract caracterizat prin interdependenţa obligaţiilor [9], în timp ce dreptul de retenţie îşi are izvorul în conexitatea materială şi este întâlnit şi în alte materii, cum ar fi cazul posesiei (art. 566 alin. 6, art. 937 alin. 3) ori a contractelor unilaterale (cazul din materia donaţiei prevăzut de art. 1154 alin. 3).

 

1.4. Subiectele dreptului de retenţie a locatarului.

 Calitatea de retentor este determinată de deţinerea materială a unui bun ce aparţine creditorului obligaţiei de remitere sau restituire, încât raportul juridic se leagă între acest creditor, care poate fi adevăratul proprietar sau o altă persoană îndreptăţită şi deţinătorul material al lucrului, titular al unei creanţe certe, lichide şi exigibile faţă de creditor.

Din interpretarea sintagmei „cel care este dator să remită sau să restituie un bun…” conţinută de textul art. 2495 alin. 1 C. civ. şi prin raportare la dispoziţiile legale din contractul de locaţiune, reiese că retentorul este un simplu detentor precar, ce are atribuţiile şi obligaţiile unui administrator al bunurilor altuia împuternicit cu administrarea simplă, în condiţiile art. 795-799 la care trimit prevederile art. 2497 din cod.

Calitatea de detentor precar o au locatarii, dar şi mandatarii, depozitarii, care întotdeauna deţin bunul pentru altul, nu pot culege fructele [10] şi deci nu pot uzucapa indiferent de perioada detenţiei bunului, lipsindu-le elementul voliţional, animus, specific posesiei necesare prescripţiei achizitive.

 

 

 

3.     Dreptul de retenţie al locatarului

3.1.Sediul materiei

Art. 1823 cod civil:  Îmbunătăţirile făcute de locatar

(1) Locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului.

(2) Dacă lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, acesta poate alege să ceară locatarului aducerea bunului în starea iniţială, precum şi plata de despăgubiri pentru orice pagubă ar fi cauzată bunului de către locatar.

(3) În cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenţie.

 

3.2. Constituirea dreptului de retenţie

Premisele naşterii dreptului de retenţie al locatarului sunt încetarea locaţiunii şi efectuarea îmbunătăţirilor asupra bunului.

 

3.2.1. Încetarea locaţiunii

Conform art. 1821 C. civ., la încetarea locaţiunii se naşte obligaţia locatarului de restituire a bunului, în starea în care l-a primit, cu excepţia situaţiilor în care lucrul sau parte din acesta, a pierit, fără culpa sa ori s-a deteriorat din cauza vechimii.

Obligaţia de restituire nu devine actuală, dacă după împlinirea termenului prevăzut în contract, locatarul este lăsat în detenţia bunului şi îşi îndeplineşte obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, întrucât operează tacita relocaţiune, caz în care, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de restituire va deveni exigibilă la momentul expirării termenului de preaviz stabilit prin notificarea adresată locatarului cu respectarea prevederilor art. 1816 din codul civil.

Cazurile de încetare a contractului de locaţiune sunt reglementate generic în art. 1816-1820 şi constau în;

- denunţarea contractului, dacă contractul a fost încheiat pe durată nedeterminată, situaţie în care convenţia încetează, iar obligaţia de restituire se naşte la momentul expirării termenului de preaviz, menţionat în notificare, însă în cazul închirierii locuinţelor la momentul expirării termenelor speciale de preaviz de 60 de zile, sau, după caz de 15 zile, prevăzute de art. 1824 şi art. 1825 cod civil;

- rezilierea locaţiunii, unilaterală sau judiciară, ce intervine pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi; în cazul rezilierii unilaterale, dreptul locatorului la restituire ia fiinţă de la data comunicării declaraţiei de reziliere către locatar sau de la expirarea termenului fixat prin punerea în întârziere, dacă părţile au convenit astfel (art. 1552 alin. 1 şi alin. 4). Dacă e caz de reziliere judiciară, obligaţia de restituire devine exigibilă la data când hotărârea judecătorească prin care se constată sau se dispune rezilierea (funcţie de pactul comisoriu operabil) a devenit definitivă;

- imposibilitatea folosirii bunului, datorită distrugerii în întregime sau parţial, cu consecinţa că bunul nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei sale;

- desfiinţarea titlului locatorului, situaţie în care locatorul nu mai poate să execute obligaţia principală de a asigura folosinţa bunului. Dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii, adică nu a cunoscut precaritatea titlului locatorului, obligaţia de restituire se naşte cel mai târziu un an de la data desfiinţării, dacă nu s-a prevăzut un termen mai scurt.

- moartea locatorului sau a locatarului, caz în care, de principiu, contractul nu încetează, cu excepţia cazului în care moştenitorii locatarului (nu şi ai locatorului) denunţă contractul în termen de 60 de zile calculate de la data când, cumulativ, au luat cunoştinţă de deces şi existenţa locaţiunii cu durată determinată. Dacă contractul de locaţiune are ca obiect o locuinţă, se aplică regulile particulare din materia închirierii, dreptul de restituire devenind actual la data expirării termenului de 30 de zile calculat de la data înregistrării decesului chiriaşului.

Cazuri speciale de încetare a contractului sunt prevăzute în materia arendării (art. 1850 cod civil), respectiv, decesul arendaşului, situaţie în care obligaţia de restituire incumbă moştenitorilor săi, incapacitatea şi falimentul acestuia. Obligaţia de restituire devine exigibilă la data când arendaşul a devenit incapabil, iar în cazul falimentului trebuie observate normele din Legea nr. 85/2014, momentul naşterii obligaţiei fiind cel al pronunţării sentinţei de intrare în procedura falimentului, dat fiind că hotărârea judecătorului-sindic este executorie, dacă nu s-a dispus suspendarea executării de către instanţa de apel;

- un caz special îl reprezintă şi înstrăinarea bunului dat în locaţiune (art. 1812 cod civil), situaţie în care contractul încetează, dacă în convenţie nu s-a prevăzut în sens contrar, la expirarea termenului de preaviz care este dublu faţă de cel care s-ar fi stabilit prin notificarea de denunţare unilaterală a contractului şi deci restituirea devine exigibilă la acest moment. Locatorul rămâne răspunzător faţă de locatar pentru prejudiciile cauzate locatarului anterior înstrăinării (art. 1813 alin. 2) şi deşi art. 1812 alin. 3 dispune că în caz de înstrăinare, cu respectarea formalităţii notificării şi acordarea termenului special de preaviz, locatarul nu are drept la despăgubire nici împotriva locatorului, nici împotriva dobânditorului, dreptul de retenţie nu poate fi refuzat locatarului care se va putea îndrepta şi împotriva dobânditorului, care, în realitate, se subrogă atât în drepturile cât şi în obligaţiile locatorului care izvorăsc din contractul de locaţiune (art. 1813 alin. 1). În caz contrar, ar însemna ca dreptul de retenţie al locatarului să fie unul iluzoriu, fără finalitate, cu consecinţa unei îmbogăţiri fără just temei a locatorului, care, evident, primeşte un preţ mai mare faţă de cel pe care l-ar fi obţinut dacă înstrăina bunul în starea iniţială locaţiunii.

 

3.2.2. Îmbunătăţirile efectuate de locatar.

Din interpretarea normei înscrisă în art. 1823, reiese că lucrările efectuate de locatar pot fi adăugate sau pot avea caracter autonom, încât trebuie observate dispoziţiile legale care le definesc.

Conform art. 578 alin. 1 C. civ., lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu.

-                lucrările autonome sunt definite în alineatul doi, după care, au acest caracter construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător realizate asupra unui imobil.

-                Lucrările adăugate, în termenii alineatului trei nu au caracter de sine stătător şi pot fi:  

- necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora, spre exemplu lucrările de reparaţii capitale, cele care privesc fundaţia, structura exterioară ori acoperişul aflat în stare avansată de degradare cu pericol de prăbuşire;

- utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului, cum ar fi dotarea acestuia cu utilităţi, precum introducerea gazului metan, a apei curente, iluminatului şi altele asemenea, care real sporesc valoarea fondului;

- voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului. Legea nu defineşte lucrările autonome sau adăugate în cazul mobilelor, însă aceste caractere sunt aplicabile şi acestora, având în vedere că obiectul locaţiunii îl constituie orice fel de imobil sau bun mobil, cât timp legea nu o interzice sau nu rezultă contrariul din natura bunului.

 

 

3.2.3. Condiţiile invocării, de către locatar, a dreptului de retenţie

Dreptul de retenţie al locatarului se naşte dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) Să fie exigibilă obligaţia de restituire a bunului, potrivit celor expuse la pct. 1, cerinţă impusă de art. 2495 alin. 1, dat fiind că de la acest moment locatorul dobândeşte calitatea de „creditor” al acestei datorii;

b) Locatarul să exercite detenţia bunului la momentul invocării, întrucât în caz contrar, dreptul său este stins, dacă bunul a fost deja restituit de bunăvoie locatorului. Deposedarea involuntară de bun, spre exemplu, preluarea cu forţa a bunului mobil, ori evacuarea prin violenţă a locatarului, nu stinge dreptul de retenţie, iar locatarul poate cere restituirea bunului, în cadrul termenului de prescripţie extinctivă, care însă nu împiedică exercitarea dreptului dacă dreptul la acţiune nu era prescris la momentul la care locatarul îl putea opune (art. 2499 alin. 2 coroborat cu art. 2505 din codul civil). Dacă bunul este mobil, în caz de deposedare involuntară, restituirea bunului către locatar poate fi paralizată de dobândirea proprietăţii de către un terţ prin efectul posesiei de bună-credinţă, fiind de observat prevederile art. 937 din cod. Precizăm că numai calitatea de locatar, dovedită ca atare cu contractul de închiriere, permite invocarea dreptului de retenţie, nu şi atunci când, spre exemplu, imobilul a fost ocupat abuziv, situaţie în care detenţia este de rea-credinţă, opunându-se la naşterea dreptului prevederile art. 2496 alin. 2 din cod, care, deşi se referă la posesie, considerăm că sunt incidente şi în cazul detenţiei precare, posesia înglobând şi detenţia.

c) Lucrările efectuate de locatar asupra bunului supus restituirii să aibă caracter autonom sau, dacă sunt adăugate, să fie necesare şi utile. De exemplu, locatarul edifică o construcţie, efectuează plantaţii ori reparaţiile necesare ce cădeau în sarcina locatarului, în condiţiile art. 1788, sau lucrări care sporesc valoarea fondului, cum sunt cele deja amintite. Locatarul are drept la despăgubire şi pentru prejudiciul cauzat de bun, dacă nu au fost efectuate reparaţiile ce cădeau în sarcina locatorului. De exemplu, deteriorarea sau distrugerea unui lucru al locatarului datorită prăbuşirii acoperişului, rămas nereparat din vina locatorului. Locatarului nu i se poate recunoaşte dreptul de retenţie dacă pretenţiile sale nu derivă din contractul de locaţiune la a cărui expirare trebuie să restituie bunul, legea impunând ca aceste pretenţii să derive din acelaşi raport juridic sau dacă cheltuielile necesare şi utile nu au fost ocazionate pentru bunul ce face obiectul contractului. Spre exemplu, încetează primul contract de închiriere, imobilul este restituit proprietarului, pentru ca ulterior să fie încheiat un nou contract şi în temeiul acestuia locatarul pretinde cheltuielile efectuate anterior.

d) Lucrările să fi fost executate cu acordul locatorului, întrucât, în caz contrar, nu poate invoca în niciun caz dreptul de retenţie, cum o spune expres art. 1823 alin. 3 din cod. Este o aplicaţie concretă a dispoziţiei înscrisă în art. 2496 alin. 1, care prohibeşte dreptul de retenţie dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită ori este abuzivă sau nelegală or, efectuarea lucrărilor fără acordul celui în drept, al locatorului şi fără autorizaţia de construire impusă de lege, dă loc caracterului abuziv şi ilegal al lucrărilor şi pe cale de consecinţă şi a cheltuielilor pretinse de locatar.

 

3.2.4. Momentul invocării dreptului de retenţie

Dacă toate condiţiile expuse sunt îndeplinite, se naşte dreptul locatarului de a invoca retenţia bunului, modul de invocare fiind diferit funcţie de acţiunile locatorului.

Cel mai adesea, dreptul de retenţie se invocă de către locatar în calitate de pârât în procesul de restituire/evacuare a bunului dat în locaţiune, demarat prin cererea de chemare în judecată a locatorului-reclamant, printr-o cerere reconvenţională, prin care solicită să se constate efectuarea lucrărilor, suportarea cheltuielilor necesare şi utile, sau că bunul i-a cauzat un prejudiciu şi să se instituie acest drept până la acoperirea creanţei de către locator.

Este situaţia „clasică” întâlnită în practica judiciară, însă modificările semnificative aduse de legiuitor locaţiunii, în ce priveşte caracterul contractului şi forţa sa executorie, pot determina schimbarea cadrului procesual.

Conform art. 1809 alin. 1-2 C. civ., în privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic sau sub semnătură privată, dar înregistrat la organul fiscal competent, constituie titlu executoriu.

În puterea textului, locatorul se poate adresa direct executorului judecătoresc în vederea executării silite a obligaţiei de restituire, fără a mai apela la instanţele judecătoreşti, legiuitorul dorind încurajarea locaţiunilor legale şi „recompensarea” locatorilor de bună-credinţă, ce perfectează legal astfel de convenţii, cu posibilitatea de a obţine mai rapid restituirea lucrului, având în vedere durata inevitabilă a procedurii judiciare.

În condiţiile în care locatarul este notificat de executorul judecătoresc să restituie bunul, considerăm că locatarul are posibilitatea de a învesti instanţa cu o contestaţie la executare, în cadrul căreia să solicite instituirea dreptului de retenţie şi totodată suspendarea executării pornite împotriva sa, dat fiind că în realitate şi contestaţia la executare este o veritabilă acţiune specifică fazei a doua a procesului civil şi anume urmărirea silită.

4.      Stingerea dreptului de retenţie al locatarului

Pornind de la dispoziţiile cu caracter general înscrise în art. 2499 alin. 1 din cod, dreptul de retenţie al locatarului încetează dacă creanţa sa este îndestulată în totalitate ori locatorul oferă o garanţie suficientă că îşi va îndeplini obligaţia de plată (de exemplu, oferă locatarului o altă locuinţă corespunzătoare, eliberează un bilet la ordin, aduce un fidejusor solvabil în garanţie, etc.).

Este o aplicaţie a principiului accesorium sequitur principale, dat fiind caracterul accesoriu al dreptului de retenţie, ce se subsumează creanţei sale, pe care o însoţeşte şi o garantează.

De asemenea, dreptul de retenţie se stinge dacă locatarul restituie bunul de bunăvoie, întrucât nu mai are stăpânirea acestuia şi deci lipseşte conexitatea materială inerentă acestui drept, precum şi dacă bunul piere.

 

 Contact: 0721727157, e-mail: av.carmen.petrescu@gmail.com

Bibliografie:

 

Boroi, G.. Pivniceru, M.M., Anghelescu, C.A., Nazat, B., Nicolae,I.,  Rădulescu, T.V., Fişe de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017

Deak, Fr. , Cărpenaru,St. Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993;

Dincă, R.,  Contracte civile speciale în noul cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013;

ICCJ, secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3610 din 15 noiembrie 2011, în www. scj.ro

ICCJ, Secţia I civilă, Decizia nr. 2131 din 9 octombrie 2015, în juridice.ro;

Lohănel, M., Dreptul de retenție al locatarului, articol publicat în Revista Universul Juridic, nr.12, decembrie 2018

Neamţ, I.I., Toma-Dăuceanu, L., Sinteze, Speţe, Teste-grilă în materia Drept civil-Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;

Poenaru, E. Garanţiile reale mobiliare, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2004;

Pop,L. Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

Stătescu, Bîrsan, C.C.Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1995; Ţăndăreanu, N., Codul insolvenţei adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;

Zlătescu, V.D.,  Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970;

www.scj.ro;

 

PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

EXPERTIZA

contact: 0721.72.71.57 ; e-mail: av.carmen.petrescu@gmail.com

Expertiza = mijloc de probă prin care se lămuresc aspecte de fapt pentru care sunt necesare cunoștinte de specialitate. Sunt domenii în care puterea de cunoaștere a judecătorului nu este una deplină și are nevoie de opinia unui specialist;

Două aspecte importante care trebuiesc avute în vedere:

• expertiza nu vizează chestiuni de drept (pe acestea le lămurește instanța)
• expertiza implică domenii de specialitate (nu vorbim despre situații de fapt pe care instanța poate să le aprecieze prin cunoștințe obișnuite).

Exista  mai multe categorii de expertize:

• expertize tehnice (expertiza tehnica evaluatoare, expertiza tehnica privind starea constructiilor,
• expertiza tehnica topografica etc.);
• expertize contabile (se verifică regularitatea registrelor contabile ale profesioniștilor, insolvența, de ex.);
• expertize medico-legale (prin care se verifică perioada exactă a nașterii, tăgada paternității, stabilirea filiației etc)
• expertize criminalistice (mai ales în materia falsului în înscrisuri) etc...

Caractere:

- De regula, are caracter facultativ, instanta este cea care fie la cererea părții, fie din oficiu, stabilește dacă poate aprecia singură aspectul de fapt respectiv sau are nevoie de opinia unui specialist. Instanța stabilește limita în care poate înțelege anumite situații de fapt; 

 - În mod excepțional, expertiza are caracter obligatoriu. Exemple de situatii cand expertiza este obligatorie:

• expertiza psihiatrică în cazul punerii sub interdicție – avizul obligatoriu al unei comisii de specialiști; (art. 937 NCPC);

• în cazul conceperii copilului într-o anumită perioadă a timpului concepțiunii sau în afara acestuia se cer mijloace științifice de probă, adica proba cu expertiza (art. 412 NCC);

• în cazul înregistrarii tardive a nașterii (Legea nr. 119/1996 instituie obligativitatea avizului experților);

• stabilirea despăgubirilor în caz de expropriere se face de către o comisie de experți.

• Art. 1137 NCC – obligațiile geratului – în vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul poate cere înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci, sub rezerva unei expertize dispuse de către instantă;

• Art. 985 NCPc – partajul judiciar – încheierea de admitere în principiu – formarea loturilor se poate face doar pe baza unui raport de expertiză, cu excepția cazului în care părțile convin asupra modului de împărțire.

Sunt însa și situații în care jurisprudența a stabilit ca fiind necesară expertiza, chiar dacă nu se prevede în mod expres de lege, ca de exemplu: în materia recunoașterii de paternitate sau la tagada de paternitate.

Sediul materiei:

Dreptul comun: NCPC, art. 330-340;

Reguli speciale:

• OG 2/2000 privind organizarea activitatii de expertiza tehnica judiciara si extrajudiciara fiind cea mai uzitata;
• OG 1/2000 privind organizarea activitatii si functionarea institutelor de medicina legala; OG 75/2000 privind organizarea activitatii de expertiza criminalistica;
• OUG nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase in Romania (evaluarea metalelor pretioase si ale pietrelor pretioase dispusa de instantele de judecata se face de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor – art. 14, lit. d);
• OG nr. 75/2000 privind autorizarea expertilor criminalisti care pot fi recomandati de parti sa participe la efectuarea expertizelor criminalistice.